Turism montan

eși nu putem spune că SCOROTA e o tradiție - tura de anul ăsta fiind abia a doua din povestea noastră - după premiera viscolită din 2015 -  putem spune că a apărut printre membrii Speo-Alpin MH (și nu numai), fenomenul "HAI ÎN SCOROTA!". Ținem neapărat să mulțumim aici Președintelui clubului Pelendava, (Craiova), dl. Gabriel Miricescu, pentru invitația pe care ne-a făcut-o anul trecut, "deschizându-ne ochii" pe acest loc sălbatic și primitor în același timp.

 

La tura din 2016 au participat, de la Speo-Alpin MH, Alexandru Popa, Oprea Ionela (Nina), Șoșu Sorinel (Șoșu), Mujescu Bogdan (nu a primit încă "indicativ", sau nu îl știe încă) și un membru al clubului PELENDAVA - Mărăscu Alfons (Alfi), celălalt membru din Bănie fiind chiar președintele Miricescu (Gabi).

 

 

Am făcut o oprire la Sorin, în Câmpu lu Neag. Și de data asta ne-a răsfățat cu ospitalitatea lui, uneori periculoasă pentru sinapsele unora, oferindu-ne un deț de "substanță" gălbui-bătrână și licoroasă de ne-au înjurat șoferii (Sandu și Alfi) aproape tot drumul.

 

Chiar dacă prognoza a semănat izbitor de mult cu cea de anul trecut, urmând să avem temperaturi "mici și negative", anunțate undeva  între -8 și -12 grade ziua, cu nopți care trebuiau să "înghețe" la -18 grade, anul ăsta Scorota ne-a recunoscut și - după ce în 2015 ne-a viscolit zi și noapte cu 60-90km/h - anul ăsta ne-a nins ca în basmele fraților Grimm, cu puțin soare, cu un vânticel potolit în ziua turei spre creastă și cu temperaturi numai bune să simțim și pișcătura gerului dar și fierbințeala ceaiului de după.

 

Urcarea a fost domoală și frumoasă, pe o ninsoare de departe Dumnezeiască, stratul de zăpadă nou format nefiind mai mare de 30 de centimetri la intrarea în traseu, ajungând aproape de final la 80-90 cm (undeva pe "Culoarul Avalanșelor", la NE de Fața cu Lăstuni a Scorotei).

 

 

 

Pe urcare am găsit același peisaj rupt din vis, cu culoare printre foioase mici, cu brazi înalți și încărcați cu zăpadă, cu Cheile Scorotei parcă mai frumoase decât anul trecut și cu o atmosferă blândă, ce ne-a făcut să uităm de cele câteva grade sub zero care ne roșeau obrajii aproape îngălbeniți de atâta oraș.

 

 

 

 

 

Poteca șerpuia liniștită, din când în când scoțându-ne în cale câte-o zonă troienită, semn că odată urcați pe umerii muntelui, nu e loc de tocmeală.

 

 

Și ca lucrurile să fie bine înțelese, câțiva fagi și un brad falnic, culcați la pământ de-a curmezișul, puneau lucrurile întocmai să pricepem ce era de priceput: Muntele e stăpân la el acasă, noi fiindu-i oaspeți vremelnici și neînsemnați în nevoile și căutările noastre.

 

 

În prima zi - odată ajunși - am "campat", ne-am hidratat și - liniștiți că am ajuns la 1500 și mai ales că suntem la 200 de kilometri de "chinurile orașului", am purces la a ne aminti din tura trecută de toate: de fuga noastră de acasă, de codul roșu pe care îl anunțaseră "la televizor", de drum, de viscol și zăpadă.... de toate. Și mai ales de frumusețea unui loc în care reveniserăm a doua oară, de doar câteva ore.

 

 

 

Nemaiapucând să fugim de seară, care ne ajunsese pe drum încă de pe urcare, am mai făcut câteva fotografii și am deșertat paharele cu vorbe.

 

Dar nu am deșertat prea multe, că ne-am și trezit a doua zi, dis-de-dimineață.

 

Gata de încă o zi în Scorota, gata de aerul tare, gata de viață și de provocările unei ascensiuni la 2000+.

 

 

 

 

 

Am băut cafeaua, am discutat ruta, am mâncat și ne-am pregătit de tură. Urma să urcăm pe o vale destul de îngustă, străjuită de jepi pe o parte și de crestele stâncoase ale unuia din versanții vârfului Piule pe alta. Urcam pe Culoarul Avalanșelor, cum îl numiseră unii(!) în 2015....

 

Urcarea a fost o minune. Două straturi de zăpadă, unul la bază de vreo 30 de centimetri, viscolit și înghețat deasupra, numai bun de ajuns la el cu bocancul prin stratul de zăpadă de vreo încă 30, abia ninsă cu o zi înainte. Doar pe mijlocul văii dacă te aventurai puteai să simți că se poate și mai bine, troienele ajungând să-ți măsoare șoldurile fără niciun fel de efort.

Chiar dacă Gabi a rămas la bază (și ne-a așteptat cu un ceai fierbinte de fructe și de pomină(!!!)), a reușit - poate mai bine ca toți, să surprindă sufletele munților, neferecate de frici omenești și neînfricate de grupul de furnicuțe colorate care se apropiau de colții lor de stâncă, de casa lor de la poalele cerului: o turmă de capre negre cum nu am mai văzut de multă vreme în munții noștri.

 

 

Și am ajuns și în creastă, în stânga Drăgșanului, în fața noastră apărând, dincolo de Plaiul Mic, albe și semețe, vârfurile Retezatului: Judele, Peleaga și Custura. Și-am stat de-un zbor de-al gândului, să ne mai îndrăgostim o dată de ele. Să le mai îmbrățișăm o dată cu sufletul și cu ochii noștri prea mici de multe ori, să le mai cerem iertare încă o dată că prea rar le dăm binețe, fie și din depărtări...

 

Iar după ce ne-am socotit orele rămase și oboseala strânsă, am apucat la vale, pe zăpada de-a-ntregul, către locul unde și la anul ne vom întoarce să ne adăpăm inimile din apele Scorotei și din văzduhul Retezatului Mic. Și să începem să visăm de acum la anul care vine și la Scorota. Doar-doar om veni și-n 2017, poate mai mărunți cu un an dar mai ușori cu un prieten în gând: că doar așa am fost lăsați unii, suflete cu beteșug după el și frumusețile lui, cu inima strânsă de dor de ducă - spre plaiuri pline de omenie între oameni puțini, care încă își mai salută - cu pasul mic, din ce în ce mai mic, învățătorul fără glas: Muntele...

 

 

 

 

Galeria foto a turei

Turism montan - Ture Speo-Alpin MH